Vizionează „Kingdom Come – Ain’t Crying For The Moon with lyrics” pe YouTube

Advertisements

Joi.

FB_IMG_1503511050245Ascund ca și tine sau ca tine…după ochi împăienjeniți sau nu,o seamă de simțiti,ne-simțiri.Am vrăji cu care îmi înghit lacom un „dincolo” absurd și obosit.Ascund și un „tu”,iar vraja înghite clipa.Ține-mi ochii.De Gri.

Dep.

Când îmi cufund capul în moliciunea pernei mele,mă cutreieră un singur gând:sufletul pereche are suflet pereche?

Dep nu este organizată.Își face,brusc,apariția înaintea ivirii zorilor .Nu o face dimineață de dimineață.Își alege,tot într-o formă dezorganizată timpii.Îmi cuprinde centrul ființei fără prea multe întrebări,sugrumând orice urmă de răzvrătire.De bunăseamă,prietenia noastră a fost și în urma acordului meu,altfel nu îmi explic această situație.

Trag perdele înflorate peste suflet.Florile poartă doar câteva culori.Una din ele este amestecul lui Alb cu cel al lui Negru.Gri este ideal!Are viață!Și încă ce viață!Am grijă să i-o redecorez aproape zi de zi.Am chiar dreptul deplin să fac asta!Lucrurile depline mă înalță.

De la geam văd cum soarele palid,dar neobosit,își croiește drum sălbatic printre acorduri neștiute până în dimineața lui Dep.Măiastră călătoare!Dau privirii dreptul să cutreiere pe străzi,prin copaci.O las să se învârtă până aproape de turbare,apoi o așez pierdută în sunetul ce răzbate din difuzoare.Muzica este singurul meu liant între a fi și a fi mai puțin deși nu sunt muzician.Un anumit soi de muzică îmi permite să ridic către înalturi,voci interioare ce,poate,au legătură cu Dep,dar înăltându-le,le pot face sa mă conțină ceea ce,pe Dep,o duce la exasperare.Până la urmă totul este un exercițiu.

Am ales să te exersez.

Gri.

FB_IMG_1505758192639S-a îmbătat amurgul,Gri.

Stă plâns și mut la porți închise,

buimac de cap,dar vrea să știi

ce ți-a fost ea.Chiar te iubise!

S-a-nfășurat în țoale calde.

Ți-ar stânge-n brațe ochii,Gri.

Și de n-ar fi distanța,poate

cumva ți-ar cere chiar să vii.

E liniște și-o lună plină

și-un întuneric plin de ieri.

Cărările,natâng atârnă,

legând de salba-mi alte seri.

De toamnă.

Un amurg bolnav se lasă

peste-al zilei tremurat,

măcinând cu jale toamna

prinsă-n pasu-ți sacadat.

Ies din frunze vieți nestinse,

picături de dulce-amar.

Fericirea-n haine sfinte

către tine mi-e hotar.FB_IMG_1505660293839

Trita din Gri.

Când nu scrii,totul e Gri.

Trita stă pe marginea patului și își mișcă ușor picioarele amorțite.Din difuzoare răsună melodios,pătrunzător și istovitor niște versuri noi descoperite,ale Siei pe care aceasta i le așează Tritei fix acolo unde golul a început să fie mai gol : „ I”ll be with you from dusk till dawn/Baby I”m right here…”E o dimineață de duminică.O duminică prinsă de rușinea trecerii săptămânii mult prea ușor.Își atinge ușor fața ca și cum ar vrea să se asigure că era ea,că ea trăia tâmpitul acesta de sentiment că împarte în continuare distanțe pe care le îmbracă în culori deosebite ca să îi pară mai aproape.Pentru Trita,distanța nu ucide,nepăsarea da.Își îndreaptă spatele,dând astfel deoparte un soi de greutăți invizibile,dar atât de apăsătoare!Iubirea e o existență a gândului,efemeră.Îi sună în cap ideea asta care,crede ea,ajunsese să o și convingă.De ce s-ar răsturna totul acum?De ce ar lua-o de la capăt acum?Convingerea trebuie să rămână convingere!

Pășește enervant de simplu pe o bucată de parchet ce știe că nu îi aparține,nu așa cum gândul Gri o face.Materialul o face să se simtă prizonieră.Gândul o face să salte spre culmi pe care le credea dispărute ca aburul dimineții începutului de octombrie.Materialul nu îi atrage atenția sau o face într-o formă atât de nesemnificativă încât dispare înainte de a apărea.

Mă inspiri.

Cu mișcări sigure trage perdeaua albă de care era sigură că se va îndrăgosti la un moment dat întrucât preschimba ceva vechi,în ceva plămădit de ea.Aparențele înșală,își spuse,încercând să dea ochii pentru o nouă confruntare cu lumina.Nu a înțeles de ce lumina tace de fiecare dată.Se pierde în gând.Are mâinile reci și un genunchi trosnește îngrijorător la următorul pas.Face,în continuare niște sacrificii idioate pentru ce?Verifică de sute de ori căsuțe poștale,își dă seama cu rapididate că riscă să schimbe o simplă discuție într-o obsesie cum de atâtea ori a făcut-o.A crezut că a depășit momentul acela;că odată cu trecerea timpului,gradul ei de protecție lăuntrică a sporit,ajungând astfel la un sistem de apărare foarte bine pus la punct.S-a înșelat.Revine la vechiul crez:ceva,ce în cazul acesta ea asociază cu inspirația,îți dă târcoale în cele mai neașteptate împrejurări;sufletul face din bucata de carne umblătoare adevărate surse ale unor povești interminabile.Cum să o ia iar și iar de la capăt?

Deschide fotografia.O închide rapid.Iar deschide și închide.Inspiră câteva secunde profund apoi deschide din nou. Soarele îi trece ușor peste umărul drept,punându-l pe celălalt într-o umbră dulce.Puținele culori ce alcătuiesc un portret cu care ea împarte un spațiu nesigur,îi strălucesc lacome,părând a vrea să închidă în limitele ramei toată ființa ei. Ar locui în portret. Privește mirată, întoarce fotografia în toate felurile posibile, se duce cu ea la geam, revine pe fotoliu…același sentiment. Apoi își împodobește figura cu un zâmbet amar :e doar o fotografie a începutului de octombrie, orice comentariu făcut în jurul ei, este de prisos. E doar o fotografie.

Când nu scrii, totul e Gri.

Cu mănuși.

Îmi aprind o țigară căreia îi ofer prilejul de a-mi servi în clipa aceasta drept recompensă pentru faptul că te recunosc din cinci sute.Îmi alunecă destul de repede degetele abia dezmorțite peste tastatura de care m-am îndrăgostit iremediabil.Mi se întâmpla astfel,cândva cu filele caietelor .Astăzi mi-a pierit oarecum acest obicei.Azi fac din al doilea nume al tău,indiferent că îl ai sau nu(aștept răspuns),principala sursă a izvorului literelor ce m-a ales drept casă.Sunt,așadar casa cuiva,iar din cuprinsul alfabetului mi-am făcut tabloul perfect al familiei pe care deseori mi-o imaginez.

Îmi torn o cafea îmblânzită cu două cubulețe de zahăr pentru care mă simt extrem de vinovată dat fiind faptul că ,mai nou,zahărul este foarte nociv pentru bucata de carne umblătoare care sunt.Oare cât de bine îmi dau seama cât de important este faptul de a avea grijă de mine?Încă mai cred că principalul motiv pentru care am aterizat de undeva în alt…undeva,este acela de a înțelege cât mai profund de ce sunt?

Îmi pun muzică.Un cântec despre care știam ceva,un ceva prăfuit,și mă întorc la tastatură.Cum o fi sunând liniștea?Liniștea aceea care ne mulțumește pe fiecare.Liniștea aceea pe care fiecare o știe altfel?De ce unele persoane nu apreciază intensitatea liniștii celuilalt?De ce pierdem din vedere importanța confortului celuilalt?

Îmi fac din tine absolută inspirație indiferent că îți convine ori nu.Mă încăpățânez să îmi acord acest drept.Pot să fac cu literele mele tot ce vreau!Pot să le dau orice fel de valoare deoarece uneori am senzațtia că noi toți suntem făcuți din înșiruiri de litere și,da!Valorăm fiecare altceva.

Nu vreau să știu unde stai,ce faci,cu ce te ocupi…etc…Îmi ajunge faptul că știu că exiști.Este ca un balsam.Sunt de o naivitate de nedescris și cred că orice m-aș strădui să fac,am să rămân mereu așa.Uneori mă regăsesc în situații în care mă simt duplicitară oricât de nepotrivit mi s-ar părea asta pentru existența exemplară pe care o așteptam drept premiu pentru faptul că roua îmi pare una din cele mai mari frumuseți pe care le putem avea în lungul sau scurtul drum ce îl avem de străbătut din clipa în care ne naștem.

Ești pe acolo,pe undeva.Poate te plimbi,gândindu-te la orice altceva în afara motivului existenței.Poate îți răsar sub pleoape într-o splendoare de care doar îngerii sunt în stare.Poate ești mult mai atent la dunga pantalonilor decât la asta.Noi,în general,ne baricadăm în momentul în care simțim dându-ne târcoale ceva care ne-ar face să ne pierdem echilibrul pe care fiecare ni l-am construit cu greu.Ne înconjurăm de ziduri pentru că nu vrem să părem proști.Avem certitudinea,de foarte multe ori,că recunoscând ceva ce există sub pielea noastră ca sentiment,ne preface în idioți.

Mă scoate din sărite faptul că trebuie sa port mănuși atunci când încep să-ți studiez felul de a fi!Mă face să devin foarte vulnerabilă deși rolul mănușilor ar trebui să fie acela de a-mi spori siguranța cu care încep a-ți pipăi sunetul vocii.Mă cufund în scris.Pot să îți dau în scris că asta se întâmplă de când mi-ești inspirația pe care inconștient o ceream divinitații.Niciodată nu mi-a fost teamă să scriu.Dau literelor ceea ce le aparține.Azi le aparții tu.De câte ori am încercat să ofer oamenilor,drept cadou,litere,aceștia au dispărut .Probabil nu i-am ales după criterii solide.Probabil asta se va întâmpla și cu tine.Sper doar ca de data aceasta să mă amuze! 🙂

Nu mă joc.Cum aș putea când mă domină gândul că niciodată nu voi câștiga?!Totuși,țin să te păstrez într-o formă intactă.Țin să fii așezat într-o ramă pe care doar eu o știu și o pot aprecia la justa ei valoare.O să te simți sufocat,știu.E felul meu de a pune oamenii pe fugă deși în adânc,îmi doresc ca ei să știe că se doresc păstrați.

Când nu scrii,totul e Gri…

Cum te recunosc din cinci sute.

Am un handicap cu care nu știu încă dacă m-am născut sau l-am dobândit în timp.Adevărul este că nici nu dispun de oarece forțe ca să îmi pot da seama ,dar te recunosc din cinci sute.

Stai așezat cu fața spre mine ceea ce ,da,îmi face osteneala mai ușoară.Greșesc.Nu mă obosesc încercând să te recunosc.Nici nu încerc.Sclipești orbitor,drept urmare,ochii-mi își sporesc atenția concentrându-se în direcția ta.Ca un artificiu pe cer care parcă ar cuprinde lacom și definitiv înaltul acestuia,răsare în făptura-mi o idee pe cât de genială,pe atât de ieșită în afara limitelor prestabilite de ceea ce întotdeauna mi-a fost ciudă că trebuie să recunosc și anume:prejudecata.Da!Mult din ceea ce sunt,stă la umbra prejudecăților care ,uneori,am impresia că mi-au fost induse cu acul de seringă,lent,sigur,devastator în cele din urmă.Dar câți dintre noi nu vom fi astfel?

Ești,evident,din altă lume și nu pare să duci povara multor ani ceea ce te face demn de invidiat.Și eu am fost cândva lipsită de anumite poveri,dar stângăcia de care ,poate dau și acum dovadă,mi-a restrâns orizonturi pe care le păstrasem larg deschise pentru doritori.Am fost carte.Și acum sunt.N-am scriitor.Te văd pe tine carte și îmi rezerv dreptul de a te scrie,rescrie,modela,remodela.Mi-e atât de drag să fac asta după bunul meu plac!Mă simt dintr-o dată un olar foarte bine priceput care în locul lutului ,dispune de foarte multe cuvinte,un întreg alfabet cu litere mustoase,care zac în lumina timpului prezent: toamnă lașă.

”Ce bine că ești!Ce mirare că sunt!”(N.Stănescu)

Pari inhibat,dar te transform în delicatețe și aproape perfecțiune.Am dreptul,doar știi.Gust din tine cu puterea gândului,mai puțin al privirii(prejudecăți ,nu glumă!).Obișnuiesc să fac asta…acesta o fi handicapul?…Ești singur deși faci parte din cinci sute.Nu mi se pare câtuși de puțin ironică treaba asta.Tocmai acest lucru te face deosebit .Tocmai acest lucru îmi dă mie dreptul de a te scrie.Nu îmi pot dezlipi uneori privirea.Te prefac destul de repede în drog,nu ți se pare?Cine ar dori în cele din urmă să fie înconjurat cu atâta forță?Nimeni,aș zice eu,întrucât de foarte multe ori mi s-a dovedit a fi faptul acesta motiv de evitare.Nu pot să îmi dau seama exact ce culoare au ochii,dar concluzionez prin fixarea atentă a privirii că sunt albaștri.

”Ochii tăi au cercăn,ochii mei sunt puri.”(Nicolae Labiș)

În cazul tău nu se potrivește versul.E invers.Tocmai de aceea ești deosebit.Se revarsă de sub genele tale o anume și intensă puritate pe care eu o ridic la rangul cel mai înalt.(Am dreptul.)Îmi doresc să dispar.Să mă evapor ca ceața aceea ce se ridică în diminețile toamnei lașe peste petecele de pământ ce împrejmuiesc ocrotitoare casa copilăriei mele.Probabil după ce,trupește,nu voi mai fi,ceața care se va ridica în jurul tău din când în cănd,voi fi eu.Îmi rezerv de pe acum și dreptul acesta.Voi fi precum Catherine din Wuthering Heights.

Pe furiș,arunci priviri care nu te costă nimic.Am crezut că am devenit cu timpul imună la astfel de abordări.Iată că nu e așa.Că încă mai cred că privirea este liantul dintre lumi ceea ce mă face să mi-o feresc,adesea.Nu pot suporta lumi care se instalează confortabil în jilțurile sufletului meu după care părăsesc neîntrebând și fără remușcări,locuri pe care le-au ocupat o vreme.

”A pleca înseamnă a muri puțin.” (Prof.I.Marini)

Te-aș lua și te-aș fereca în versuri.În litere suculente și lacome de a te ști.Nu te-aș remodela,întrucât orice ai zice sau orice ai face,te pot gusta și am siguranța (tâmpită,poate)că aș găsi în orice ține de tine ceva care să mă mulțumească și care să îmi servescă drept suport pentru înșiruiri de litere gustoase.