Seara, marți.

Petrec cu privirea oamenii care trec.

O mie seamănă cu tine.

Din frunțile lor pâlpâie lumini.

Au inimi.

Tu?

Luminile au inimi,

dar inimile?

Petrec viețile lor.

Advertisements

Crengi.

8780f6cf179b908c98473bcc37166038_drawn-rain-pencil-sketch-pencil-and-in-color-drawn-rain-pencil-beautiful-drawing-of-rainy-season_339-450

Să știi că nu mă mai doare că nu-mi scrii;

c-am învățat să trec din uitare-n uitare.

De-aceea azi,îmbrățișărilor de Gri,

le punem capăt.Pentru totdeauna(?).Resemnare.

 

Și nu mă mai doare nici anul

în care te văzusem prima dată,

nici cel de după și nici săptămâna

de la șapte spre luni întâmplată.

 

Și știi?Nu mă mai doare nimic dintr-o dată,

nici rădăcini ce cresc sub asfalturi;

nici că ți-am fost amară de dragă;

nici că de brațe,ai vrut să mă saturi.

 

Știi?…

 

A.L.S.

 

 

Neeu.

Adulmec hârtia și într-o singurătate rară, mă contopesc cu ea. Vreau să rămân la începuturi. Să am din nebunia lui Malikian, să urc și să cobor pe note muzicale înfrațindu-mă cu tot ce este mai puțin normal. Mă împiedic în pașii de dinaintea alor mei, iar sunete ce ard de nerăbdarea de a prinde viață, se prind în mine.

Se spune că absolutul îl reprezintă familia…atâtea se spun…atâtea se nespun…

Dacă întâmplarea face să ne adunăm cumva, undeva, cum se face că se poate vorbi doar despre ceea ce se poate vedea cu ochiul liber?

Vreau să mă descompun în cele mai înalte note muzicale. Acesta ar fi absolutul meu. Restul e amăgire, fantezie.

Zamfirești, Argeș.

În Zamfirești, către ieșire,

unde pădurea varsă foc,

e un bordei bătrân și tainic

în care veșnic se întorc

iubiri ce n-au murit cu timpul,

mâini ce se caută-n amurg,

un soare gol, albit de neguri,

un tu, un eu, plete ce curg.

București.

Cică e foarte cald în București;

că-n parc, sub tei te-mbeți de fericire ;

că-n stația de metrou îți amintești

de mine.

Cică sunt străzile în București

de fete și iubire foarte pline.

Ține-le-n brațe ca și cum aș fi

cu tine.